Fiecare exemplu de mai jos are trei părți: textul original, o glosă literală care descrie modul în care funcționează fiecare cuvânt și o traducere naturală. Glosele folosesc câteva etichete prescurtate, ca să rămână scurte. Nu te grăbi să le memorezi — acesta este un material de referință la care te poți întoarce oricând.
Persoană și număr · 1sg / 2sg / 3sg — persoana întâi / a doua / a treia singular (eu, tu, el/ea) · 1pl / 2pl / 3pl — persoana întâi / a doua / a treia plural (noi, voi, ei/ele)
Gen și caz · m / f / n — masculin / feminin / neutru · sg / pl — singular / plural · m.sg — combinat: masculin singular (și similar f.pl, n.sg etc.) · NOM / ACC / GEN / DAT / INS / LOC — cazuri gramaticale (nominativ/acuzativ/genitiv/dativ/instrumental/locativ) — rolul pe care îl joacă cuvântul în propoziție
Timp și aspect · PRES — prezent · PRET — trecut (un eveniment încheiat) · IMPF — imperfect (o situație trecută continuă sau obișnuită) · FUT — viitor · PERF — perfect (o acțiune încheiată, dar cu relevanță în prezent) · PROG — progresiv (acțiune în desfășurare, de ex. mănânc acum) · COND — condițional (aș…)
Mod · IND — indicativ (afirmație obișnuită) · SUBJ — subjonctiv (incertitudine, dorințe, îndoieli) · IMP — imperativ (porunci) · INF — infinitiv (forma de dicționar: a merge, a mânca)
Altele · REFL — reflexiv (acțiune asupra propriei persoane: mă, te) · PERS — a personal (doar în spaniolă — marchează un complement direct uman) · HON — onorific (formă extrem de politicoasă, frecventă în japoneză/coreeană) · TOP / SUB / OBJ — marcatori de temă / subiect / obiect (japoneză, coreeană) · CL — clasificator (chineză, japoneză, coreeană — un cuvânt-numărător pentru substantive) · NEG — negație
Turca este o limbă cu ordinea Subiect-Obiect-Verb (SOV). Verbul se află aproape întotdeauna la finalul propoziției, iar tot restul (subiect, complement, adverbe, expresii de loc) îl precedă. Determinanții stau înaintea cuvintelor pe care le determină: adjectivele înaintea substantivelor, posesorul înaintea obiectului posedat. Deoarece desinența verbului codifică deja persoana și numărul subiectului, pronumele subiect este de obicei omis, cu excepția cazului în care vorbitorul vrea să pună accent sau contrast pe el. Ordinea cuvintelor în interiorul propoziției este destul de flexibilă pentru a exprima accentul — ceea ce se plasează imediat înaintea verbului tinde să primească accentul logic —, dar verbul însuși rămâne pe ultima poziție în enunțurile neutre.
Turca construiește cuvintele adăugând sufixe pe o rădăcină, într-o ordine strictă și previzibilă. Un singur cuvânt poate purta informații pentru care româna are nevoie de o întreagă construcție: număr, posesie, caz, timp, persoană, negație, întrebare și altele. Fiecare sufix are un singur rol și se adaugă într-o poziție fixă, așa că, odată ce înveți ordinea, poți analiza cuvinte foarte lungi. Pentru substantive, ordinea este aproximativ rădăcină + plural + posesiv + caz. Pentru verbe este aproximativ rădăcină + (negație) + timp/aspect + persoană + (întrebare). Deoarece sufixele se leagă atât de ordonat, a învăța turca înseamnă în mare parte a învăța ce sufix se adaugă și în ce ordine.
Armonia vocalică este cea mai importantă regulă fonetică a turcei: vocalele sufixelor se schimbă pentru a se potrivi cu vocalele rădăcinii. Există două axe. (1) Anterior/posterior: vocalele anterioare (e, i, ö, ü) atrag vocale sufixale anterioare; vocalele posterioare (a, ı, o, u) atrag vocale sufixale posterioare. (2) Rotunjit/nerotunjit: se aplică sufixelor cu vocală înaltă (grupul de patru variante I, notat ı/i/u/ü), care copiază atât trăsătura anterior/posterior, cât și pe cea rotunjit/nerotunjit a ultimei vocale din rădăcină. Sufixele cu vocală joasă (grupul de două variante A, notat a/e) urmează doar axa anterior/posterior. Odată ce interiorizezi aceste tipare, majoritatea alegerilor de sufixe devin automate.
Turca nu are gen gramatical: substantivele, pronumele și adjectivele rămân aceleași indiferent dacă se referă la un bărbat, o femeie sau un lucru. Pronumele de persoana a treia „o” acoperă atât el, ea, cât și el/ea (pentru lucruri). De asemenea, nu există un articol hotărât echivalent cu „the”. Determinarea se exprimă în alte moduri: prin sufixul de acuzativ pe un complement direct (marcându-l ca specific), prin sufixele posesive, prin demonstrative (bu „acesta”, şu „acela [apropiat]”, o „acela [depărtat]”) sau pur și simplu prin context. Un substantiv simplu poate însemna „o carte”, „cartea” sau doar „carte” în general, în funcție de propoziția din jur.
Cuvântul „bir” înseamnă literal „unu/una” și funcționează și ca articol nehotărât „un/o”. Se plasează direct înaintea substantivului (după orice adjectiv): „bir kitap” (o carte), „güzel bir kitap” (o carte frumoasă). Folosește „bir” atunci când introduci ceva nou sau nespecific. Este adesea omis când substantivul este general sau la plural și nu se folosește cu nume proprii sau cu substantive care poartă deja sufixe posesive. Pentru a insista pe sensul numeric „unu”, se accentuează „bir” sau se plasează după adjectiv: „bir tane” (o singură bucată, exact una). Fără „bir”, un substantiv simplu la singular se referă de obicei la categorie în general.
Pronumele personale sunt: ben (eu), sen (tu, singular informal), o (el/ea/acela), biz (noi), siz (voi, plural sau politeţe la singular), onlar (ei/ele). Deoarece fiecare verb conjugat se termină cu un sufix de persoană, pronumele subiect sunt de obicei omise în vorbirea neutră și adăugate doar pentru accent, contrast sau claritate. Pronumele se declină după același sistem de cazuri ca substantivele, cu câteva forme neregulate la genitiv și acuzativ: benim (al meu, de la mine), beni (pe mine), bana (mie), bende (la mine), benden (de la mine); senin, seni, sana; onun, onu, ona. „Siz” funcționează și ca formă de politeţe pentru „dumneavoastră”, similar cu francezul „vous”.
Substantivele turce primesc sufixe de caz care arată rolul lor în propoziție. Cele șase cazuri de bază sunt: nominativul (fără sufix, folosit pentru subiecte și complemente directe nedeterminate); acuzativul -ı/-i/-u/-ü, care marchează complementele directe specifice/determinate; dativul -a/-e, cu sensul de „către” sau „spre”; locativul -da/-de (sau -ta/-te după o consoană surdă), cu sensul de „în/la/pe”; ablativul -dan/-den (sau -tan/-ten), cu sensul de „din/de la”; și genitivul -ın/-in/-un/-ün, care marchează posesorul. Toate aceste sufixe respectă armonia vocalică, așa că forma aleasă depinde de ultima vocală a substantivului. Un -n- de legătură apare înaintea sufixelor de caz pe substantivele posedate (evi-n-de = în casa lui/ei).
Orice verb turcesc este format din: rădăcină + (negație) + sufix de timp/aspect + desinență de persoană. Forma de dicționar se termină în -mek sau -mak (gelmek „a veni”, almak „a lua”); prin eliminarea lui -mek/-mak obții rădăcina. Timpul și aspectul se exprimă prin sufixe specifice (-iyor, -ir/-er, -di, -miş, -ecek etc.), iar un set separat de desinențe personale (diferite pentru fiecare timp) arată cine este subiectul. Deoarece atât timpul, cât și persoana sunt codificate în verb, o propoziție dintr-un singur cuvânt precum „geliyorum” înseamnă deja „vin”. Negația se strecoară între rădăcină și sufixul de timp; particulele de întrebare și altele se atașează mai spre exterior.
Sufixul -iyor exprimă o acțiune care se petrece chiar acum sau care se desfășoară în general zilele acestea. Deși cele patru vocale înalte notate -ı/-i/-u/-ü apar în forma -Iyor, partea -yor propriu-zisă nu se armonizează — doar vocala de legătură dinaintea ei se armonizează. Tiparul complet este: rădăcina verbului (fără vocala finală, dacă există) + vocală de legătură aleasă prin armonie + -yor + desinență personală. Desinențele de persoană pentru acest timp sunt -um, -sun, — (fără sufix), -uz, -sunuz, -lar. Astfel, „gel-iyor-um” (vin), „yap-ıyor-sun” (faci), „oku-yor” (el/ea citește). Acesta este timpul de bază pentru prezent și este folosit și pentru planuri apropiate în viitor.
Sufixul de aorist (-ir/-ır/-ur/-ür sau -er/-ar, cu mai multe forme în funcție de rădăcină) exprimă obiceiuri, adevăruri generale, comportamente previzibile, disponibilitate și oferte politicoase — nu acțiuni care au loc chiar acum. Aproximativ: majoritatea rădăcinilor cu mai multe silabe iau familia -ir; multe rădăcini monosilabice iau -er/-ar; un mic set este neregulat. Desinențele de persoană sunt aceleași ca cele ale copulei: -im, -sin, —, -iz, -siniz, -ler. Aoristul negativ folosește -mez/-maz în loc. Compară cu continuul -iyor, care descrie o acțiune în desfășurare. „Çay içerim” = beau ceai (în general); „Çay içiyorum” = beau ceai (chiar acum). Aoristul este comun și în proverbe, cereri politicoase și oferte.
Turca are două timpuri principale de trecut. Trecutul cert -di/-dı/-du/-dü (sau -ti/-tı/-tu/-tü după o consoană surdă) descrie evenimente pe care vorbitorul le-a văzut sau le știe cu certitudine: „geldim” (am venit), „yaptın” (ai făcut). Desinențe de persoană: -m, -n, —, -k, -niz, -ler. Trecutul evidențial (relatat) -miş/-mış/-muş/-müş descrie evenimente pe care vorbitorul nu le-a văzut direct — zvonuri, deducții, surpriză, vise, povești: „gelmiş” (se pare că a venit / am auzit că a venit). Aceleași desinențe de persoană ca la aorist (-im, -sin…). Alegerea între -di și -miş este o distincție evidențială cu sens propriu, pe care româna o exprimă de obicei prin cuvinte precum „se pare” sau „din câte se spune”.
Timpul viitor folosește -ecek (după rădăcini cu vocale anterioare) sau -acak (după rădăcini cu vocale posterioare), urmat de desinențe personale de tip copulă. -k final din -ecek/-acak se înmoaie în -ğ- înaintea unei vocale, deci „geleceğim” (voi veni), „alacağım” (voi lua). Paradigma completă cu „gel-”: geleceğim, geleceksin, gelecek, geleceğiz, geleceksiniz, gelecekler. Negația se strecoară între rădăcină și -ecek: „gel-me-yeceğim” (nu voi veni). Folosește viitorul pentru planuri, promisiuni și predicții. Pentru acțiuni în viitorul foarte apropiat sau deja planificate, turca preferă adesea prezentul continuu („yarın geliyorum” = vin mâine), la fel ca în română.
Verbele se neagă cu infixul -me-/-ma-, introdus între rădăcină și sufixul de timp: gel-iyor-um (vin) → gel-mi-yor-um (nu vin), unde -me- se scurtează înaintea lui -iyor. Exemple: yap-ma-dı-m (n-am făcut), gel-me-yeceğim (nu voi veni), iç-mez (nu bea, aoristul negativ este neregulat: -mez/-maz). Pentru substantive, adjective și echivalentul verbului „a fi”, turca folosește cuvântul separat „değil” (nu), care primește desinențe de copulă: „öğrenci değilim” (nu sunt elev/student), „güzel değil” (nu este frumos). „Yok” înseamnă „nu există/nu se găsește”, negativul lui „var” (există).
Întrebările de tip da/nu folosesc particula neaccentuată mı/mi/mu/mü, scrisă ca un cuvânt separat, dar armonizată cu cuvântul precedent. De obicei vine imediat după elementul întrebat și poartă desinența de persoană în întrebările verbale: „Geliyor musun?” (Vii?), „Türk müsün?” (Ești turc?). La timpul trecut, particula urmează întregul verb: „Geldin mi?” (Ai venit?). Întrebările cu cuvânt interogativ folosesc cuvintele întrebătoare puse acolo unde ar sta răspunsul, fără să schimbe ordinea cuvintelor: kim (cine), ne (ce), nerede (unde), ne zaman (când), niçin/neden (de ce), nasıl (cum), kaç (câți), hangi (care). Intonația urcă ușor, dar nu este nevoie de nicio particulă suplimentară cu cuvintele interogative.
Sufixul de plural este -lar (după vocale posterioare: a, ı, o, u) sau -ler (după vocale anterioare: e, i, ö, ü), respectând din nou armonia vocalică. Se atașează direct la rădăcina substantivului, înainte de sufixele posesive și de caz: ev-ler-im-de (în casele mele), kitap-lar-ı (cărțile lui/ei / cărțile, acuzativ). Important, turca NU folosește pluralul după un numeral sau un cuantificator: „iki kitap” (două cărți), „çok ev” (multe case), nu „iki kitaplar”. Pluralul se folosește atunci când substantivul stă singur și se referă la mai multe obiecte specifice, sau pentru categorii generale de persoane. Cu un subiect la plural, verbul poate primi și el -lar, dar acest lucru este adesea omis când subiectul este neînsuflețit.
Turca nu folosește cuvinte posesive separate precum „al meu” sau „al tău” înaintea substantivului — posesia este încorporată în substantivul însuși printr-un sufix. Desinențele sunt: -(i)m (al meu), -(i)n (al tău, sg), -(s)i (al lui/al ei), -(i)miz (al nostru), -(i)niz (al vostru), -leri (al lor). Vocala inițială opțională apare atunci când substantivul se termină în consoană; -s- opțional apare atunci când substantivul se termină în vocală, iar sufixul este de persoana a treia. Toate formele se armonizează. O construcție posesivă completă marchează și posesorul cu genitivul: „benim ev-im” (casa mea), „Ali-nin ev-i” (casa lui Ali). Cuvântul care denumește posesorul este adesea omis, deoarece sufixul arată deja al cui este obiectul.
Deoarece turca este aglutinantă, odată ce cunoști cele șase desinențe de persoană pentru fiecare timp, orice verb se conjugă la fel (cu variații date de armonia vocalică). Mai jos este verbul gelmek „a veni” (o rădăcină cu vocale anterioare), prezentat la principalele timpuri. Pentru fiecare timp, desinențele personale sunt aceleași indiferent de rădăcină; se schimbă doar vocalele de legătură. După fiecare tabel, coloana varianta de armonie vocalică arată cum ar arăta forma corespunzătoare la rădăcina cu vocale posterioare almak „a lua”.
Prezent continuu (-Iyor)
| Persoană | gelmek (anterior) | almak (posterior) |
|---|---|---|
| 1sg ben | geliyorum | alıyorum |
| 2sg sen | geliyorsun | alıyorsun |
| 3sg o | geliyor | alıyor |
| 1pl biz | geliyoruz | alıyoruz |
| 2pl siz | geliyorsunuz | alıyorsunuz |
| 3pl onlar | geliyorlar | alıyorlar |
Observație: partea -yor nu se armonizează niciodată; vocala de legătură (i/ı/u/ü) da. Desinențele personale sunt -um/-sun/-(zero)/-uz/-sunuz/-lar, fixe pentru acest timp.
Aorist / prezent general (-Ir / -Er)
| Persoană | gelmek (anterior, -ir neregulat) | almak (posterior) | yapmak (posterior, -ar) |
|---|---|---|---|
| 1sg | gelirim | alırım | yaparım |
| 2sg | gelirsin | alırsın | yaparsın |
| 3sg | gelir | alır | yapar |
| 1pl | geliriz | alırız | yaparız |
| 2pl | gelirsiniz | alırsınız | yaparsınız |
| 3pl | gelirler | alırlar | yaparlar |
Observație: multe rădăcini monosilabice iau -ir/-ır/-ur/-ür (gelir, alır, bilir, durur); altele iau -er/-ar (yapar, gider, eder). Desinențele personale sunt -im/-sin/-(zero)/-iz/-siniz/-ler, cu armonie completă în patru variante.
Trecutul cert (-DI, martor ocular)
| Persoană | gelmek | almak |
|---|---|---|
| 1sg | geldim | aldım |
| 2sg | geldin | aldın |
| 3sg | geldi | aldı |
| 1pl | geldik | aldık |
| 2pl | geldiniz | aldınız |
| 3pl | geldiler | aldılar |
Observație: sufixul apare ca -di/-dı/-du/-dü după consoane sonore și ca -ti/-tı/-tu/-tü după consoane surde (gitti „a plecat”, yaptı „a făcut”). Desinențe personale: -m/-n/-(zero)/-k/-niz/-ler.
Trecutul evidențial (-mIş, zvon / deducție)
| Persoană | gelmek | almak |
|---|---|---|
| 1sg | gelmişim | almışım |
| 2sg | gelmişsin | almışsın |
| 3sg | gelmiş | almış |
| 1pl | gelmişiz | almışız |
| 2pl | gelmişsiniz | almışsınız |
| 3pl | gelmişler | almışlar |
Observație: aceleași desinențe personale ca la aorist (desinențele copulei). Folosește -mIş atunci când n-ai fost martor la eveniment, când îl deduci sau când te surprinde.
Viitor (-EcEk)
| Persoană | gelmek | almak |
|---|---|---|
| 1sg | geleceğim | alacağım |
| 2sg | geleceksin | alacaksın |
| 3sg | gelecek | alacak |
| 1pl | geleceğiz | alacağız |
| 2pl | geleceksiniz | alacaksınız |
| 3pl | gelecekler | alacaklar |
Observație: -k final se înmoaie în -ğ- între două vocale (geleceğim, nu *gelecekim). Sufixul este -ecek după o rădăcină cu vocale anterioare și -acak după o rădăcină cu vocale posterioare.
Pentru a spune „vreau să fac X” în turcă, se folosește infinitivul simplu al verbului principal (terminat în -mek sau -mak), urmat de forma conjugată a lui istemek „a vrea”. Infinitivul nu se schimbă. Doar istemek se conjugă, de obicei la prezent continuu („este în curs de a vrea” = vrea în prezent) sau la aorist („vrea” ca preferință stabilă).
istemek la prezent continuu (cel mai frecvent pentru dorințe actuale)
| Persoană | formă |
|---|---|
| 1sg ben | istiyorum |
| 2sg sen | istiyorsun |
| 3sg o | istiyor |
| 1pl biz | istiyoruz |
| 2pl siz | istiyorsunuz |
| 3pl onlar | istiyorlar |
Tiparul complet: gitmek istiyorum (vreau să plec), yemek yemek istiyorsun (vrei să mănânci), uyumak istiyor (el/ea vrea să doarmă). Infinitivul vine primul; istemek vine ultimul, ca verb principal al propoziției.
Negația: se neagă istemek, nu infinitivul: gitmek istemiyorum (nu vreau să plec). Pentru „nu vreau ca X să se întâmple”, turca folosește de obicei o propoziție subordonată la subjonctiv, nu infinitivul simplu.
Pentru o dorință stabilă, caracteristică („întotdeauna vreau să…”), folosește aoristul: isterim, istersin, ister, isteriz, istersiniz, isterler. Astfel, çay içmek isterim = „vreau (în general) să beau ceai / aș vrea un ceai”. Pentru a întreba politicos „ați dori…?”, folosește aoristul cu particula de întrebare: çay ister misiniz? (ați dori un ceai?).
Turca nu are o construcție separată de tipul „urmează să” ca în engleză. Există două moduri de a exprima un viitor planificat:
1. Sufixul de viitor -EcEk (-ecek după rădăcini cu vocale anterioare, -acak după rădăcini cu vocale posterioare) este viitorul universal. Acoperă atât viitorul simplu, cât și ideea de „urmează să”. Se folosește pentru predicții, promisiuni și planuri clar viitoare. Desinențele personale sunt cele de tip copulă, iar -k se înmoaie în -ğ- înaintea unei vocale (geleceğim). 2. Prezentul continuu (-Iyor) folosit pentru viitorul planificat este extrem de frecvent atunci când planul este deja stabilit și relativ apropiat. „Yarın geliyorum” (vin mâine) sună mai concret și mai ferm decât „yarın geleceğim” (voi veni mâine), la fel ca în română contrastul dintre „vin mâine” și „voi veni mâine”.
Viitorul lui gelmek (a veni)
| Persoană | viitor (-EcEk) | prezent continuu ca viitor |
|---|---|---|
| 1sg | geleceğim | geliyorum (mâine) |
| 2sg | geleceksin | geliyorsun |
| 3sg | gelecek | geliyor |
| 1pl | geleceğiz | geliyoruz |
| 2pl | geleceksiniz | geliyorsunuz |
| 3pl | gelecekler | geliyorlar |
Varianta de armonie vocalică cu almak (a lua, vocale posterioare): alacağım, alacaksın, alacak, alacağız, alacaksınız, alacaklar.
Negația se plasează între rădăcină și sufixul de viitor, cu un -y- de legătură: gel-me-yeceğim (nu voi veni), al-ma-yacaksın (nu vei lua). Întrebările de tip da/nu folosesc mi plasat după forma de viitor și înaintea desinenței personale: gelecek misin? (vei veni?), alacak mısınız? (veți lua?).
Forma politicoasă „aș dori” în turcă se construiește pe același tipar -mek istemek, dar istemek se conjugă într-una din cele două forme politicoase.
1. isterdim (aoristul la trecut al lui istemek): o formă ipotetică, ceva mai politicoasă de „aș dori”. Conjugare: isterdim, isterdin, isterdi, isterdik, isterdiniz, isterdiler. Sună tentativ și este excelentă pentru comenzi la restaurant, cereri și dorințe pe care nu te aștepți să se împlinească. 2. istiyorum / istiyoruz cu o intonație atenuată și cuvintele lütfen (te rog) sau rica ederim: stilul de cerere politicoasă din vorbirea de zi cu zi. „Bir çay istiyorum, lütfen” este perfect politicos într-o cafenea.
Pentru politeţe maximă, mai ales în scrisori formale sau adresându-te unor străini, poți folosi și arzu etmek „a dori” sau istirham etmek „a solicita”, dar isterdim este echivalentul standard al lui „aș dori”.
Conjugarea completă a lui isterdim
| Persoană | formă | sens |
|---|---|---|
| 1sg | isterdim | aș dori |
| 2sg | isterdin | ai dori |
| 3sg | isterdi | ar dori |
| 1pl | isterdik | am dori |
| 2pl | isterdiniz | ați dori |
| 3pl | isterdiler | ar dori (ei) |
Se folosește cu infinitivul simplu -mek în față: gitmek isterdim (aș dori să plec), bilmek isterdik (am dori să știm), bir kahve isterdim (aș dori o cafea, fără verb principal, pentru că substantivul este complementul direct al lui istemek).
Forma este folosită și pentru a exprima regretul: gelmek isterdim ama vaktim yoktu (aș fi dorit să vin, dar nu am avut timp).
Capacitatea și permisiunea se exprimă prin sufixul -ebil- (după rădăcini cu vocale anterioare) sau -abil- (după rădăcini cu vocale posterioare), inserat între rădăcina verbului și desinențele de timp/persoană. Sufixul este urmat de orice timp dorești (prezent continuu, aorist, viitor, trecut). Forma combinată de dicționar este -ebilmek / -abilmek („a putea”).
gelmek (anterior) la aoristul capacității
| Persoană | formă | sens |
|---|---|---|
| 1sg | gelebilirim | pot veni |
| 2sg | gelebilirsin | poți veni |
| 3sg | gelebilir | poate veni |
| 1pl | gelebiliriz | putem veni |
| 2pl | gelebilirsiniz | puteți veni |
| 3pl | gelebilirler | pot veni (ei) |
Varianta de armonie vocalică cu almak (posterior): alabilirim, alabilirsin, alabilir, alabiliriz, alabilirsiniz, alabilirler.
Negativul „nu pot” este neregulat: folosește -eme-/-ama- (nu *-emebil-), iar la aorist devine -emez/-amaz. Astfel, gelemem (nu pot veni), gelemezsin (nu poți veni, mai emfatic), alamam (nu pot lua). La prezent continuu: gelemiyorum (nu pot veni acum).
Folosește aoristul gelebilirim pentru capacitate generală sau permisiune („pot veni / am voie să vin / s-ar putea să vin”). Folosește prezentul continuu gelebiliyorum pentru capacitate actuală („pot veni chiar acum”). Pentru capacitate în trecut folosește gelebildim (am putut veni, și am și venit) versus gelebilirdim (aș fi putut veni, dar nu neapărat am făcut-o).
Același sufix se folosește și pentru cereri politicoase și posibilitate: „Pencereyi açabilir misiniz?” (Ați putea deschide fereastra?), „Yağmur yağabilir” (S-ar putea să plouă).
Imperativele turcești sunt scurte și directe. Forma depinde de cine este interlocutorul:
| Interlocutor | sufix pe rădăcina verbului | exemplu (gelmek) | exemplu (almak) |
|---|---|---|---|
| 2sg sen (informal) | rădăcina simplă | gel! (vino!) | al! (ia!) |
| 2pl siz (formal / plural) | -(y)In | gelin! / geliniz! | alın! / alınız! |
| 2pl foarte formal / scris | -(y)InIz | geliniz! | alınız! |
| 3sg o (să vină…) | -sIn | gelsin (să vină el/ea) | alsın (să ia el/ea) |
| 3pl onlar (să vină ei…) | -sInler | gelsinler | alsınlar |
Nu există imperativ pentru 1sg sau 1pl; pentru „să…” turca folosește sufixul optativ -(y)EyIm / -(y)ElIm (geleyim „să vin”, gidelim „hai să mergem”).
Variantele de armonie vocalică afectează toate sufixele cu vocală I: rădăcinile cu vocale anterioare folosesc -in/-iniz/-sin/-sinler (gelin, gelsin), rădăcinile cu vocale posterioare folosesc -ın/-ınız/-sın/-sınlar (alın, alsın). Rădăcinile rotunjite folosesc -ün/-üniz/-sün/-sünler (görün) sau -un/-unuz/-sun/-sunlar (durun).
Negația folosește infixul obișnuit -me-/-ma-: gelme! (nu veni!), almayın! (nu luați, pl/formal!), gitmesin (să nu plece el/ea). Pentru cereri foarte politicoase, se preferă forma interogativă a aoristului (gelir misiniz? = ați veni?) sau forma de capacitate (gelebilir misiniz? = ați putea veni?), nu imperativul simplu.
Turca nu are un verb propriu-zis pentru „a fi” la timpul prezent. În schimb, substantivul, adjectivul sau expresia de loc din predicat primesc pur și simplu un set restrâns de desinențe personale de copulă: -(y)im, -sin, — (zero pentru 3sg), -(y)iz, -siniz, -ler. -y- apare după o vocală. Astfel, „öğrenciyim” (sunt student), „yorgunsun” (ești obosit), „o doktor” (el/ea este doctor — fără nicio desinență la 3sg). Pentru „există” turca folosește cuvântul independent „var”, iar pentru „nu există” folosește „yok”. La trecut și la viitor se folosesc idi/-ydi (era) și olacak (va fi); tiparul fără verb este strict o trăsătură a prezentului.